Vacanţa şi moartea clinică
Articol publicat in: Cultura, Familie, Personal
Trei zile de pomină! Luni 04, marţi 05 şi astăzi, 06 aprilie 2011 , care este o zi cu totul specială pentru Monica şi pentru mine! Pentru că astăzi, se împlinesc doi ani de miere!
O să vă povestesc şi despre asta, dar ceva mai încolo.
În capitolul precedent, am vorbit despre studenţii mei de la cursul de afaceri online CBPN 01.
Astăzi însă, o să încep să vă povestesc despre prima zi a săptămânii.
Ideea acestui capitol, mi-a dat-o soră-mea, Oana. Stăteam de poveşti pe messenger cu ea luni, pe 4 aprilie 2011 şi…
— Ce mai faci?
— Bine, zic eu, mi-am luat o lună de vacanţă!
Îi dau linkul la primul capitol. Citeşte şi mă întreabă:
— Păi, bine, parcă ziceai că ţi-ai luat vacanţă?!?
Soră-mea, Oana, e asistent-principal la Spitalul Municipal Petroşani (HD). Îmi vine o sclipire şi răspund:
— E o diferenţă între „Vacanţă” şi „moarte clinică”.
Mi-a venit şi mie să râd de idee, aşa că, hai să râdem împreună! 
Totuşi, am remarcat că această confuzie e destul de răspândită!
Am început „studiul de caz” — evident!! — cu mine!
De ani de zile, ultimul lucru la care mă gândesc este vacanţa şi în general, ideea de concediu. Paradoxal fenomen, dacă cineva „ar atenta” până şi la ideea de concediu, cred că şi eu şi oricine, am fi gata să îl „executăm” pe „eşafod”. Încet, încet de tot, să simtă „crima de lez-majestate” săvârşită la adresa dreptului fundamental la odihnă!
Şi totuşi, pe unul dintre infractorii cei mai înrăiţi, cel mai periculos recidivist, îl iertăm fără probleme şi fără ezitări, de fiecare dată!
Cine e infractorul periculos? Păi, în cazul meu, eu!
De fiecare dată când a venit vorba de concediu, am scăldat-o: „să vedem, să ne mai gândim, poate mai încolo, acum e încă prea devreme să ne gândim,…”. De fiecare dată, se găsesc muuuuulte-multe justificări să amânăm planificarea concediului.
Marota preferată: „Şefu’ a zis că are nevoie de mine!” Nah! Sic! Am rezolvat-o! Ce te faci însă când şeful eşti TU?
Ca freelancer , planificarea timpului de odihnă şi recuperare, e una dintre treburile importante, poate e chiar cazul să spun critice! Afacerile, sunt adesea solicitante, iar uneori, epuizante! Ca antreprenor , întotdeauna, ai nevoie să gândeşti în perspectivă. Iar asta înseamnă să ai grijă de salariaţii tăi.
Cum poţi avea grijă de salariaţii tăi, în vreme ce tu însuţi, eşti incapabil să ai grijă de tine?!
Abia după episodul 2005 cu hepatita, am înţeles ce înseamnă „patron de duminică”. Adică, patron sau antreprenor de ocazie. Sau antreprenor de circumstanţă. Asta însemnând că eşti patron pentru că, undeva în biblioteca ta, tronează un dosar în care se găseşte un certificat de înmatriculare, emis de Registrul Comerţului…
Atunci însă, pentru prima oară în viaţă, am avut străfulgerarea unui adevăr simplu şi totodată ucigător: ODIHNA.
De ce oare avem această atitudine bizară faţă de a ne planifica concediul?
Culmea paradoxului, una din vorbele mele preferate este „Ca să ai amintiri frumoase, trebuie să ştii să ţi le faci!”.
Consecvenţă…
Da. Pe măsură ce scriu capitole, îmi dau seama cât de important este să îţi programezi o vacanţă!
Simpla tranziţie de la modul de gândire specific lucrului la cel de gândire de tip „vacanţă”, a produs nişte rezultate care mă pun pe gânduri!
— Am scris 5 capitole şi am publicat deja 3 capitole ale cărţii;
— Am planificat deja 14 noi capitole;
— Mi-am notat şi alte idei de afaceri, conexe scrierii acestei cărţi.
Toate acestea, în mai puţin de 48 ore!
Şi revin acum la ideea obscură care se ascunde în spatele titlului şi care mi-a inspirat de altfel acest capitol şi titlul său:
De ce oare avem tendinţa să considerăm concediile, vacanţele un timp mort?
Unde oare a dispărut entuziasmul copilăriei, când visam şi făceam planuri peste planuri, cu toate că vacanţele păreau să vină undeva într-un viitor incert, situat foarte departe în orizontul de timp al vieţii zilnice de elev sau student?
Ce se întâmplă oare cu imaginaţia noastră, cu creativitatea noastră, după un anumit număr de ani de muncă?
Am căutat acest răspuns înăuntrul meu şi am găsit câteva frânturi de Adevăr. Vi le împărtăşesc şi vouă, cu speranţa că veţi găsi alte soluţii, că veţi începe să gândiţi altfel!
De pildă, am descoperit că m-am învăţat „ca măgarul cu samarul”. Asta se cheamă rutinizare, sau rutinare. E o tendinţă intrinsecă a Fiinţei, aceea de a automatiza activităţile care sunt prea solicitante, care ne seacă de energie.
A conştientiza acest Adevăr, cred că este un moment crucial în dezvoltare şi autocunoaştere!
Da, este adevărat că e important să avem capacitatea de a sistematiza şi sintetiza, de a elabora algoritmi şi prograsme care să ruleze de la nivel subconştient. Dar vele trebuie plasate conştient în acea zonă a conştiinţei, a Fiinţei noastre! Este ceva similar programării unui calculator. De fapt, este exact ceea ce se străduie NLP să facă: să ne înveţe să ne programăm subconştientul în mod conştient, astfel încât, dacă unul din programele lansate în execuţie se dovedeşte a fi deficitar, să fim în măsură să îl readucem în conştient, să operăm modificările şiu corercţiile necesare şi apoi să îl lansăm din nou în execuţie.
Este adevărat, acest mecanism este în funcţiune de sute de mii de ani, poate chiar de la prima zvâcnire a Universului Infinit, acea zvâcnire despre care spune Eminescu „mult mai mic ca boaba spumii, e stăpânul fără margini, peste marginile lumii.”
Dar cumva, de-a lungul evoluţiei, am scăpat ceva din vedere şi acum, iată, am ajuns să preferăm să devenim automate.
La asta mă refeream când am folosit expresia „moarte clinică”. Moartea clinică, cred că toată lumea o ştie, înseamnă încetarea funcţiilor mecanice ale organismului. Totuşi, în afară de sistarea activităţii aparatului tehnic, Fiinţa încă este în viaţă!
La fel cred că trebuie privită şi ideea vacanţeri, a concediului!
Indiferent că suntem în activitate sau în concediu, avem aceleaşi nevoi fundamentale tot timpul! Vezi „piramida lui Maslow”.
Ideea care a stat la baza acestui proiect literar numit „Jurnal de vacanţă”, este aceea de a rupe rutina instalată şi de a vedea care anume dintre automatisme sunt necesare, să mă observ de pe o altă poziţie.
Şi până la urmă, chiar sunt necesare automatismele?
Şi dacă da, care sunt cele necesare?
Care sunt programele depăşite care zac prin cotloanele subconştientului meu şi îmi consumă energie în mod nejustificat?
Pot fi ele eliminate, îmbunătăţite, perfecţionate?
Şi până la urmă, ce se întâmplă cu mine (cu tine, cu el, cu ea…) dacă abandonez totul şi plec într-o altă direcţie?
Wayne Dyer, spune că asta se numeşte „The Shift” sau „Quantum Moment”. El spune că apare uneori un astfel de moment în viaţa fiecăruia dintre noi. Eu am dus ideea mai departe şi mi-am zis:
De ce să aştept „pară mălăiaţă”?
Ce aş putea face să provoc „momentul cuantic”?
E posibilă o astfel de acţiune?
E posibil să provoci schimbarea, fără să fii pregătit pentru ea?
Sau poate că tocmai aici este cheia corectei înţelegeri a schimbării?! Dacă exact ceea ce trebuie să facem, este să ne rupem de rutina zilnică, tocmai pentru a putea descoperi cât de pregătiţi suntem pentru a afectua o schimbare importantă în noi, în modul de gândire, şi pe cale de consecinţă, în însăşi întreaga noastră viaţă?
Concret:
Ce se întâmplă cu mine?
Acum două zile, îmi venea să îmi iau câmpii! Astăzi, îmi vine să sar într-un picior!
Să mă fi născut din nou? Sunt oare altul? Şi dacă da, care ar putea fi o altă explicaţie decât aceea că s-a adunat prea multă rutină în existenţa mea, rutină care mă împiedica să văd că am crescut şi cât şi în ce direcţii?
Mă opresc aici! Cred că am expus ideea de bază!
Aşadar, TU, ce părere ai, în ce stadiu te afli:
Vacanţă, sau moarte clinică?
Decizia, îţi aparţine, aşa cum mi-a aparţinut şi mie!
Filed under: Carte în serial, Gânduri şi reflecţii | Tagged: doi ani de miere, o lună de vacanţă, planificarea concediului, planificarea timpului de odihnă şi recuperare, the shift, vacanţa şi moartea clinică, Wayne Dyer
